LECTURI PARALELE

Simona-Grazia Dima
poetă

O coborâre spre sanctuarul poeziei

Poetul Călin Vlasie este dublat de un eseist, un împătimit al ideilor, în ultima vreme cu un accent special pe condiția poeziei și pe drumul ei într-o „epocă post-algoritmică”, ceea ce dă o coloratură aparte versurilor sale de ultimă oră. După trilogia Virtual, el publică, pornind de la viziunea postmodernă, dar depășind-o, Incident (Editura Rocart, 2025), manifest liric și profesiune de credință, text vibrant, aflat la confluența dintre genuri: lirism, proză și eseu, cu infuzii ale unei viziuni teatrale, chiar cinematografice. Deja ciclul liminar, Incident, face decis intrarea în problematica volumului, schițând dezideratul noii poezii, pagina „vie, imperfectă, cu urme de cerneală și margini arse”. Se conștientizează poezia ca angajament existențial, asumat într-un spațiu sufletesc etanș față de orice control din partea sistemelor și autorităților exterioare. Păstrată într-o stare a indeterminării fertile, în chip de „creație nefiltrată”, ea reprezintă maxima autenticitate, trăire individuală profundă, dar limpede, firesc transmisă celorlalți: „E despre sens,/ apartenență, despre a respira împreună” (Ce vine). Lirismul tinde, astfel, într-o proiecție fantasmatică lansată energic de autor, spre sinceritatea deplină, asociată autonomiei câștigate pe toate palierele vieții: orașele înseși devin „cooperative de sens”, iar oamenii nu mai merg la muncă, ci „la rost”, iar „Soarele răsare pentru că așa vrea el”. Universul se modifică pe liniile de forță ale poeziei!

Volumul descrie etapele unei dezvrăjiri, ale desprinderii din chingile tiparelor moștenite, strădania irepresibilă de luare în stăpânire a propriei creativității, prin lupta cu dominația „sistemului” – mai mult decât unul politic, deși planurile intelectual și creativ, asociate celui politic, interferează.

Intră în joc, de ambele părți, personaje-cheie și organizații simbolice, cu nume constant nuanțate pe parcurs. Încleștarea între cele două forțe contrare, duce, previzibil, la ruptură, dar și la clarificarea pozițiilor.

Iniţial, la un Cerc de Memorie Lichidă, de pildă, există o „arhivă vie, unde oamenii spun ce-și amintesc și ce au vrut să uite”. Se anunță o lume a schimbării sensului (și atitudinii), unde „Poetul nu mai scrie manifeste. Scrie mesaje către nimeni./ Și le lasă în cutii goale, pe străzi, să-și găsească singure cititorul.” (Secvența 1: Lumea fără centru). În această lume post-algoritmică non-intențională nu se mai dau „nume predefinite” copiilor, căci ei le dobândesc prin sugestiile primului cuvânt rostit, în vreme ce oamenii șterg, treptat, din memorie, cuvântul control, vestigiu provenit „dintr-o limbă pe care o uităm împreună” (Secvența 2: Copiii cu nume de stări). Sporește funcția comunitară a cuvântului, oamenii se adună în jurul lui „ca în jurul unui foc”, propozițiile nu mai sunt neapărat sfârșite, ci lăsate în suspensie, pentru a face loc respirației (Secvența 3: Limbajul devine loc). Vocile lumii post-algoritmice generează veritabili eroi, aflați în perpetuă căutare, pregătiți să ocolească temnița definițiilor ori încremenirea în răspunsuri – în schimb, aducători de vibrații. Personajul reprezentativ pentru noua direcție se numește Incident (Frecvența 4: Ce urmează în această epocă post-algoritmică). Promotor al degajării auctoriale, el poartă în geanta dusă pe umăr „foi goale creioane bilețele găsite/ citate rupte din alte poeme” și își lasă gândurile scrise „pe o frunză pe un zid pe o oglindă”, fără a avea un drum prestabilit.

Călin Vlasie este pătruns de necesitatea unei inovații profunde în lirism: îl concepe ca spațiu gol, însetat de vibrații, dar fără algoritm, adică fără o direcție univocă, ceea ce l-ar atașa unei ideologii, fie și una de ordin subtil. Acționând din afară, ea ar limita eul, l-ar strânge într-o armură unde mișcările i-ar fi drastic diminuate. În mod semnificativ, Incident „nu are traseu, dar are direcție./ El nu călătorește ca să ajungă. Ci ca să se disipe în propoziții lăsate-n urmă.// Spre o comunitate care nu mai vrea sens, ci prezență.” Și află, într-adevăr, o comunitate, dar ea este „o fâșie de tăcere”, un loc al trăirilor puternice, comprimate, unde mulți încearcă să găsească răspunsul la întrebarea „cum trăim când nu mai suntem povestiți de nimeni?”. Noul poet nu mai este interesat de înțelesul și descifrarea gravate indelebil, ci de un text ca „o respirație de noapte”, de o urmă scrisă mai puțin cu mâna și mai degrabă „cu absența”, de „un fragment de gând”, „o propoziție uitată în mijlocul unui discurs”, „un dor fără obiect, o vibrație fără direcție”. Creația lirică dobândește valențele unui proces perpetuu, în lumea post-algoritmică plină de empatie, unde „fiecare om e forțat să-și recupereze vocea” și toți „trebuie să decidă cine sunt în lipsa unei comenzi de sus”. Așadar, căutarea de sine, dincolo de intelect, proces similar, deși nu identic cu demersul meditativ din mistica răsăriteană, definește spațiul noii poezii, unde e suverană gândirea cu mintea proprie, în spații intime, nesupuse controlului. Subiecții noii atitudini lirice sunt animați de „blândeţea radicală”, mefientă în a eticheta oamenii și evenimentele, a-i închide în cămașa de forță a diagnosticelor de orice fel (nu întâmplător, poetul vine la întâlnire cu o fișă medicală ruptă în două). Poeții post-algoritmici scriu pe suporturi fragile, efemere, pe iarbă, pe frunze, pe bucăți de lemn ars, ulterior aruncate în râu, și resping ideea unei narațiuni unice, pentru a „trăi în ficțiuni paralele”, iar poezia devine „o prezență în propozițiile din aer”, dovadă pulsatilă a vieții cuiva. Întâlnirile, desfășurate în spații neconvenționale, reunesc oameni care „au luptat împreună, au supraviețuit fragmentării, apoi au mers pe drumuri proprii” (Fragmentul 13: Cei din lumea de altădată).

Ispita o reprezintă însă tendința fatală a unor concitadini de a recrea un centru, o autoritate, pasibile de nedorita metamorfozare într-un renăscut vector de putere, de „armonie impusă”. Poetul nu se miră, știind că asumarea libertății e dificilă, tocmai fiindcă scapă oricărui reglaj. Virtuțile poeziei privită astfel se referă la păstrarea nealterată a indeterminării. Atunci când Rețeaua Spontană se întrunește într-o „fostă hală de tipografie”, reprezentanții potrivnici ei, grupați în Fundația pentru Realitate Coerentă, militează pentru structurarea libertății, dar Brianna, un alt personaj liric important, „simte pericolul în zâmbetele lor”. Ei susțin că astfel de poeme încurajează instabilitatea mintală și cer interzicerea Rețelei Spontane. Riscul e mare pentru noii poeți. Ei se vor expune și vor fi „catalogați, evaluați, restrânși”, libertatea este amenințată, chiar dacă noii opresori nu se îndoiesc că „ordinea e iubire, iar haosul – o boală.” Totuși, Rețeaua Spontană continuă, vizibilitatea ei se accentuează, devenind „un risc politic”. Nu întârzie începutul unei „campanii de restigmatizare”, dar Rețeaua „devine o mișcare” și se confruntă chiar și cu trădări din interior.

Linia epică înfățișează pas cu pas accentuarea tensiunii dintre poeții autentici și susținătorii așa-zisei ordini afective. Primii nu se lasă intimidați. Emblematic este Mesajul, care își refuză chiar calitatea de a fi un sens coerent, definindu-se doar ca o propoziție „care se reface de fiecare dată când respiri în mine”.

Printr-o sinonimie fluidă, Călin Vlasie găsește denumiri expresive actanților angrenați în conflictul irezolvabil dintre creativitate și recul, dintre inovatori și tiranie. Sunt multe etape, și ele fac substanța însăși, derulată într-o fascinantă evoluție evenimențială, a acestui prim ciclu al volumului. Contează direcția tot mai interiorizată a mișcării poetice, în pofida măsurilor coercitive adoptate de Consiliu. Astfel, noii poeți se instalează adânc în propriul crez de a nu dori să se lase transpuși în claritate, în fraze perfect închise, sub semnul „simetriei afective”, dornici să fie lăsați într-o stare a non-finitudinii, a nenumirii. Poezia nu mai aparține autorilor, poemul nu mai poate fi oprit, „nimeni nu știe cine l-a început./ Nimeni nu-l mai revendică./ Tocmai de aceea e periculos”. Mișcarea capătă titlul oficial de Incident, iar Consiliul pentru Gândire Aplicabilă intră în panică și îi cere suspendarea.

Noua mișcare lirică, deși treptat înăbușită, nu dispare, ci se retrage în „sub-comunitatea Umbra Textului:/ un spațiu în care se scrie cu degetul pe piele”. Rețeaua Spontană depășește stadiul de mișcare, ajungând ritm, pulsație, iar Brianna „începe o căutare inversă – nu spre glorie, ci spre adâncime./ Iar Rețeaua Spontană, rănită și fragmentată, se/ reconfigurează nu ca mișcare, ci ca reverberație.” Poezia este ocultată și versurile devin libere, nemaifiind vizibile. Treptat, poezia coboară într-o comunicare de neînregistrat. Nici algoritmul, nici sistemul ori Consiliul nu pot cuantifica această formă, iar poeții noii mișcări continuă să simtă poezia în sine, chiar fără a o mai scrie, pentru că însăși tăcerea devine o ipostază a ei, „tăcerea pe care nu o impui, ci o oferi”. Ea se răspândește prin gesturi imposibil de standardizat, comunicate „pe străzi, în tăcere”, într-o limbă „care scapă din arhivă”, dar tăcerea este văzută ca „refuz civic”, pentru că Brianna refuză traducerea, care ar însemna „înghețarea unei limbi vii. Fixarea gesturilor în dicționare. Pierderea misterului”.

Un reprezentant al sistemului, Eden Nor, încearcă să fure până și această tăcere, „ultima redută a Libertății interioare”, dar Brianna și Mesajul nu acceptă ghidajul Consiliului și trebuie să aleagă fie să rămână în lumină și să riște să fie absorbiți, fie să coboare mai adânc, acolo unde cuvintele se topesc în existență. Consiliul vrea să se infiltreze până și în tăcere, dând un decret al Tăcerii corecte și introducând „Programul de Tăcere Ghidată”, ba chiar anunță că „va livra secvențe de tăcere validată”, interzicând spontaneitatea, decretată „instabilitate senzorială”.

Mesajul și Brianna se retrag într-o zonă de margine, nevrând să devină model, imagine, regulă, ci să-și păstreze autenticitatea, să nu fie copii multiplicate prin ecou, ci prezențe imposibil de pătruns. În Piața Incompletului se întâlnesc membrii Mișcării Spontane și fac gesturi poetice reflectând simpla prezență, încât membrii Consiliului nu pot capta nimic clar, oricât ar fi mânați de o nouă corectitudine politică. Poezia se retrage acolo „unde cuvântul nu mai poate ajunge./ Acolo unde vocea nu mai e sunet, ci vibrație între oameni./ Acolo unde tăcerea nu e absență, ci formă de rezistență pură.” Cei doi aleg să se dizolve în gest nu din escapism, ci din dorința de a afirma forța prezenței suverane. „Pe un deal pustiu, la marginea lumii vizibile”, ei exersează poezia în tăcere deplină, prin gesturi esențiale, într-un „nod senzorial”, un „templu al vibrației” cu ecou special și neînscris pe hărți. Mișcarea Incident nu trăiește din reguli și forme, ci dintr‑un fluid al ființei, din atingeri aeriene, din „priviri prelungi” și „respirații sincronizate”.

Consiliul, deși detectează „o rețea bine camuflată”, un „grup care scapă oricărei analize lingvistice”, nu poate măsura prezența, nu poate „separa pe cine tace de cine există”. Poemul, într-un anumit sens, dispare, spre a lăsa liberă ivirea prezenței. Cuvintele „au intrat în carne. În gest. În absență.”

Sistemul recurge la ultima sa armă, amenințarea, însă „tăcerea nu răspunde.// nu se apără.// Nu poate fi prinsă în rețea.” Fertilă, ea are urmași: „Și într-o zi, un copil vine – nu cu o întrebare,/ ci cu o atingere care rescrie totul,/ fără niciun cuvânt.” Este finalul primului ciclu poematic, după care urmează și poeme scrise în acest spirit, un șir de alte manifeste lirice ale lui Călin Vlasie, afirmând crezul său că poezia nu mai constituie exclusiv literatură, ci pulsează – deopotrivă act și respirație –, depășind estetica, repertoriul figurilor de stil. Cele două ultime cicluri ale volumului, Poeme pentru lumea de după algoritm și Marker invizibil, ilustrează arta poetică expusă în ciclul prim și reușesc, într-o încordare extremă, să surprindă denespusul, umbra trecând prin text și timpul descătușat, nemaifiind cronometru necruțător, ci durată personală, sustrasă oricărui dictat exterior.

Fluidă și anonimă, noua poezie nu este doar exprimare, ci atingere, ea nu mai cere sens, ci prezență, este rezistență blândă, nu formă prinsă în limite fixe, tocmai fiindcă oricine poate continua versul oricând, în acest fel el rămânând deschis, „o spirală care rupe ordinea clasică a timpului narativ” în text, „respirând la marginea lumii”, „un poem nenăscut” (Poem post-algoritmic II – despre o lume fără sfârșit).

Călin Vlasie vede noul tip de poezie ivindu-se în consonanță cu „visul Borges”, coagulat în chip de „algoritmie tandră”, „prag spre spațiul ce scapă cuvintelor”, „care nu oferă siguranţă, ci libertate”, solicitând doar „o clipă de recunoaștere tăcută în cine îl citește”, nu validare, și lipsit de aplomb descriptiv: este, pur și simplu, și nimeni nu-l mai întreabă pe autor ce a vrut să spună. Atotînțelegător, acceptă imperfecțiunea, durerea, defectele, e „o rugăciune fără cuvinte” pentru umanul nesupus imperioaselor cereri autoritare, dar nici împotrivindu-se lumii edictelor, doar mulțumindu-se să fie. Trăiește sub oblăduirea unui timp diferit de cronometrul tiranic – durată organică, ornic care „nu mai sună la oră fixă”, „nu mai e presiune, ci întindere” și „se așază, ca o pătură, peste un corp care respiră fără griji”.

Poetul visează la o poezie a perfectibilului, mereu în evoluție, în transformare și completare: „Suntem palimpsest, amintire rescrisă în grafit, fantomă/ textuală scrisă în ape tulburi, prin oglinzi deformate./ Existăm în falduri subtile, în epiderma visului altcuiva,/ identități migratoare, interstițiu între memoria și invenția unei alte minți.” (Poem post-algoritmic XIII – despre metaforă și eroare).

Superbe aceste Poezii pentru lumea de după algoritm, unde Călin Vlasie își descrie cu fervoare aspirația spre o percepție largă, nedefinită, complet liberă și totuși responsabilă față de esența umanului aflat în veșnică uitare de sine pentru a se putea dărui plenitudinar.

Tocmai incertitudinea se cuvine acceptată, pentru a deschide poarta adevărului și a recunoaște fadoarea trecutului, spre a putea înainta în „logica secretă” a destinului reînnoit. Poemele lui Călin Vlasie, de o aparentă sicitate abstractă, fiindcă sunt focalizate pe condiția subtilă a genezei poetice, exprimă o stare de aspirație spre desăvârșirea ființării, într-un mod nedogmatic, imposibil de prins în tipare fixe, rigide, trădătoare. Intuiția poetică in actu smulge, solz cu solz, vestigiile trecutului, pentru a regenera credința în existență și întemeia viețuirea necontrafăcută, întru adevăr.

În centrul lirismului stă cunoașterea de sine, dincolo de senzorial, totuși împletită cu el, inefabilă, dar certă, o prezență nenumită care își „ține direcția singură”. Poezia devine o confirmare a acestei prezențe, într-un mod misterios, prin semne eliptice: „o frunză lipită/ o pată de ulei” sau un fior al tăcerii. Umbra Textului răpește egoul și „lasă locul cald/ pentru cine vine”. Așadar, poezia se conturează ca o zonă a generozității umane, a egoului depășit, unde oamenii se sprijină empatic unii pe alții.

În ultimul ciclu poematic, Marker invizibil, sunetului figurat de litera ă i se acordă un rol major, cu ingeniozitate și cu înduioșătoare emoție: acest ă reprezintă un infim, dar demn portal de intrare în dimensiunea lirică a ființei, predând, în multiple ipostaze, o lecție inedită de spiritualitate, în favoarea intimităţii poemului și a spiritului pacificat prin renunțarea la tensiunile străine, spre a ajunge la o delicată armonie cu întreg cosmosul. O iluminare modestă în esență răzbate dintr-o poezie a discreției, a nedefinitului, nu a orgoliului sau a clarității definitive, ne-umane: „Dimineața eu sunt doar zgomotul apei în țevi,/ o urmă de cafea în chiuvetă,/ o geană pe colțul pernei./ Poemul iese din casă, își pune numele tău,/ apoi îl uită cu bună știință.” (Poemul din care eu dispar).

Călin Vlasie realizează în Registre hermeneutica unui poem generic cu titlu similar, care-i reprezintă pregnant cugetarea, devoalând o pluralitate de tehnici alese expres pentru nimicirea ego-ului. El îndeamnă: „deconectați autorul de la sursa de vanitate” sau „Pune pe masă o fisură, nu un trofeu!” Autorul este chiar invitat să se retragă post factum din poem, deoarece, până la urmă, poezia este firescul, anonimitatea ospitalieră: „Când totul pare în regulă, tulburați ușor suprafața: mișcați cana, atingeți geamul, aprindeți din nou neonul”. Gesturile mărunte punctează tot atâtea ritualuri ale descinderii și sălășluirii în poezia devenită sanctuar neostentativ, cuib primitor al Ființei. Volumul Incident exprimă elocvent profunda meditație a lui Călin Vlasie asupra relevanței poeziei, a genezei și a direcției sale în timpurile noastre. El se încrede într-un ultim spațiu poetic, intangibil, unde ficțiunea nu mai e poveste, ci pulsație, confundându-se cu nucleul umanului însuși.